Scriptor. Cuvinte ce se învrednicesc a in-tra greu în frază, aidoma unor nasturi când orificiile produse pentru ei în haină sunt prea strâmte.

*

Ironia: o batjocură în galantar.

*

Dacă ai de ales între două activităţi ale tale iar pe una din ele o percepi ca fiind mai semnificativă, preferi ca aceasta să fie pentru moment subevaluată deoarece are şansa de-a se impune prin sine.

*

Recepţia vecină scandalului pe care au provocat-o, în contemporaneitatea moralistului, maximele lui La Rochefoucauld. Notele picante ale acestora, ce ni se par azi atât de „moderne”, erau pesemne indigerabile în ambianţă. Iată cuvintele doamnei de La Fayette dintr-o scrisoare adresată marchizei de Sablé: „Ah! Doamnă! Ce corupţie trebuie să fie în sufletul şi spiritul autorului pentru a scrie aşa ceva!”.

*

Inventează cu resemnare ceea ce n-ar putea descoperi.

*

Ipoteză. Şi dacă la judecata finală nimeni nu va fi dispus a depune mărturie în favoarea ta? Nici măcar tu însuţi.

*

„Eu nu pot discuta polemic sau de la egal la egal cu oameni care nu au volume. (…) De aceea sunt uneori aspru cu Monica Lovinescu şi cu Virgil Ierunca, la Paris, că n-au avut cărţi. Au debutat târziu în România cu cărţi, mă rog, interesante: la Monica sunt mai degrabă cronici, la Ierunca sunt pamflete, uneori ignobile, atacă mari scriitori români fără să aibă dreptul şi cu un limbaj suburban… Nu oricine are dreptul să atace pe prinţi” (Nicolae Breban).

*

Senectute. Memoria te părăseşte jenant familiar, aidoma unui preş pe care cineva ţi-l trage de sub picioare, s-ar zice în joacă.

*

Plictisul: o absenţă cu atât mai dură cu cât face parte integral din viaţă, neavând nici măcar o ferestruică spre moarte. Dezvăluind astfel caracterul de captivitate pe care-l poate avea existenţa noastră curentă.

*

„Creaţia: binele sfărâmat şi risipit pe întinderea răului. Răul e nelimitat, dar nu este infinit. Numai infinitul limitează nelimitatul. Monotonie a răului: nimic nou, totul este, în rău, echivalent. Nimic real, totul este în rău, imaginar. Tocmai din cauza acestei monotonii, cantitatea joacă un rol atât de mare. Multe femei (Célimene) şi mulţi bărbaţi (don Juan) etc. osândiţi la infinitatea falsă. Iată infernul însuşi” (Simone Weil).

*

Revin. Iubirea mundană e necesar selectivă. Iubirea mistică e se pare colectivă. Dar dacă cea dintâi ar fi colectivă, n-ar duce la o încurajare a Răului, reprezentând o gravă ofensă adusă virtuţii? Spunea Isaac Sirul: „Ce înseamnă inimă milostivă? E o inimă care se aprinde de iubire pentru întreaga creaţie, pentru oameni, pentru păsări, pentru fiare, pentru demoni”. Pe de altă parte, Fericitul Augustin: „Dragostea îl preface pe cel ce iubeşte în chipul celui iubit: dacă-L iubeşti pe Dumnezeu, dumnezeu vei fi; dacă-l iubeşti pe diavol, diavol vei fi”. Să fie însăşi iubirea noastră un strigăt al damnării?

*

„Văzduhul nu poate fi rănit” (Shakespeare).

*

Moartea? Poate că nu e nici viitor, nici trecut, ci momentul de maximă acuitate al prezentului exploziv. Un soi de redempţiune a acestuia.

*

A.E.: „Oare Dumnezeu se uită la noi astfel cum noi ne uităm la un animal iubit?”.

*

„Prima nuntă regală din Rusia după mai bine de 100 de ani. Marele Duce George Mihailovici Romanov, de 40 de ani, s-a căsătorit ieri cu Victoria Romanovna Bettarini la catedrala Sf. Isaac din St. Petersburg. Evenimentul a avut loc în cursul zilei de vineri, 1 octombrie. La nuntă au fost invitate capete încoronate şi personalităţi politice marcante. George Mihailovici s-a născut în Spania, fiind fiul ducesei Maria Vladimirovna a Rusiei, autoproclamată moştenitoare a tronului Imperiului Rus şi al Marelui Duce Mihail Pavlovici al Rusiei” (Click, 2021).

*

Aprilie 2020. Aflu că a murit, încă tânără, Clara Mărgineanu, moderatoare tv. Am întâlnit-o cu mai mulţi ani în urmă, la o festivitate de la Galaţi. O frumuseţe realmente clară, graţios rigidă, consonantă cu versurile sale.

*

Scriptor. În aceste ore n-ai de ales, inhibat fiind de ceea ce ai scris, inhibat identic de ceea ce n-ai scris.

*

Senectute. Îţi regăseşti într-un fel calmul în conştiinţa slăbiciunilor şi a erorilor tale, în partea pecabilă a fiinţei, ca şi cum ar fi cea mai reprezentativă. Umilinţă sau orgoliu? Sau ambele într-un nod gordian?